Rolul părintelui și comportamentele parentale au fost de interes pentru filozofi, lideri religioși și societate, în general, încă din cele mai vechi timpuri. Cercetările științifice referitoare la rolul și felul în care funcționează și se comportă părinții au mai puțin de 100 de ani, cele mai multe studii fiind destul de recente. În ultimii 20 de ani, interesul psihologilor de a înțelege factorii care influențează comportamentul parental a crescut considerabil. Acesta se concentrează cu precădere asupra abuzurilor suferite de copii și efectul limitării îngrijirii materne și intensificării îngrijirii copiilor de către alte persoane asupra dezvoltării copilului care trece printr-un astfel de proces. În ceea ce privește abuzul fizic, cercetătorii au demonstrat faptul că efectele negative asupra dezvoltării și un stil de parenting disfuncțional sunt asociate cu un număr mare de probleme psihosociologice. De asemenea, s-au demonstrat multe efecte negative pe parte cognitivă, aparând diverse deficiențe, dacă stilul de parenting nu este unul funcțional.
Dar ce înseamnă parenting funcțional, pozitiv și care sunt efectele stilurilor negative de parenting?
Stiluri de parenting – încadrare în context și caracteristicile stilurilor parentale
În linii foarte mari, se crede faptul că toate culturile din lume se împart în doua categorii: individualiste și colectiviste. Pentru acele persoane ce provin din culturi individualiste, de obicei țările din Occident, sinele este, fără discuție, o persoană independentă. Prin urmare, este mult mai important să cunoști multe informații despre tine decât despre ceilalți. Mai mult, oamenii consideră că responsabilitatea și deciziile vin din interior. Gândurile precum „Eu un om care-și dorește recunoaștere și îmi plac cei ca mine.” / „Aș prefera să schimb o situație astfel încât să se potrivească pentru mine decât să mă schimb eu pentru a mă potrivi împrejurărilor.” sunt acceptabile și des întâlnite.
Pentru persoanele care fac parte din culturile colectiviste, țările estice, de regulă, este mult mai important să cunoști informații despre ceilalți, la nivel de societate, decât despre tine ca persoană. Prin urmare, deciziile și responsabilitatea vin din exterior, adesea dintr-un grup. Astfel că, în aceste culturi sunt acceptate și foarte întâlnite perspective precum „Noi suntem o societate care își dorește recunoaștere și ne plac cei ca noi.” / „Mai bine lucrăm împreună pentru a ne atinge obiectivele într-un mod cooperant și modest. Este cel mai bine pentru viitorul nostru.”
Pe de altă parte, din fericire, lumea nu este împărțită atât de categoric doar în două culturi. Există persoane individualiste în societatea colectivistă și colectivişti în cadrul societăţilor individualiste. Indiferent dacă ne conformăm sau nu societății în care trăim, asta este o altă poveste. Cei care o fac vor fi fie tolerați, fie societatea va dori să-i schimbe. Oricum ar fi, oamenii se conformează, se răzvrătesc sau rămân tăcuți în privința poziției lor. Plasând această analogie în cadrul familiei, observăm că există o lume mixtă de individualişti şi colectivişti chiar şi în cadrul acesteia.
S-a considerat mult timp că stilurile parentale estice, colectiviste sunt văzute ca fiind mai puțin dezirabile și, folosindu-le, copiii nu cresc pentru a fi oamenii mari, în viitor, pe cea mai bună cale. Cercetătorii în domeniul psihologiei cu interes spre stilurile parentale colectiviste au contrazis acest lucru prin studii: copii crescuți astfel sunt la fel de buni, dacă nu mai buni, decât aceia care cresc sub un stil parental autoritar. În căutarea unui ideal sau a unei explicații mai bune, oamenii de știință au venit cu mai multe teorii ale stilurilor parentale, dincolo de cele care sunt deja bine stabilite: cu ce sunt diferite stilul parental pozitiv și cel bazat pe blândețe față de parentingul construit pe negociere, autoritar sau autoritarian? Despre toate acestea aspecte – mai pe larg în articolul de față.
Ce este „parenting” – istoric și definiție
În ultimii 25 de ani, cercetările bazate pe conceptualizarea Dianei Baumrind, psiholog clinician, asupra stilurilor de parenting au produs o imagine remarcabil de consecventă a ceea ce astăzi cunoaștem drept „parenting”. Prin urmare, modelul lui definește stilurile parentale ca o categorie de atitudini faţă de copil care sunt comunicate acestuia și care, împreună, creează un climat emoțional în care părintele își exprimă comportamentele. Cu alte cuvinte, atitudinea pe care părinții o au asupra copiilor creează un mediu în care ei se comportă în concordanță cu această atitudine. Dacă par a fi probleme de cuplu care să influențeze aceste atitudini față de copil, terapia de cuplu este cea mai bună soluție.
Comportamentele exprimate în acord cu atitudinile includ atât comportamentele specifice, direcționate către obiective prin care părinții își îndeplinesc îndatoririle parentale – faptul că hrănesc acel copil, că îi oferă un mediu unde să stea, să doarmă, ajutor la teme etc. – și comportamente parentale nedirecționate către scopuri, cum ar fi gesturi de afecțiune sau nu, modificări ale tonului vocii sau modificări spontane ale expresiei emoționale.
Această definiție a parentingului este în concordanță cu unele dintre cele mai timpurii cercetări referitoare la socializare și creștere, cercetări efectuate la mijlocul secolului XX. Din punct de vedere psihologic, interesul pentru influența comportamentul părinților asupra dezvoltării copilului a fost o consecință naturală a teoriilor comportamentale (ale vremii) și freudiene. Psihologii din domeniul comportamentului și dezvoltării copiilor au fost interesați de modul în care modelarea unor practici parentale creionează și impactează dezvoltarea timpurie a copiilor. Pe de altă parte, teoreticienii freudieni au susținut că determinanții de bază ai dezvoltării copiilor erau factorii biologici care, inevitabil, erau în conflict cu dorințele părinților și cerințele societății. Pe atunci, la fel ca în ultimii 20 de ani, domina întrebarea: „Care sunt consecințele diferitelor tipuri de creșteri (astăzi – stiluri parentale) asupra dezvoltării copiilor?”
Ce este parentingul – stiluri de parenting și caracteristicile lor
În urmă cu mult timp, Diana Baumrind a dezvoltat trei prototipuri de stiluri parentale – și anume
· Parenting permisiv – unde încadrăm parentingul pozitiv și parentingul cu blândețe;
· Parenting autoritar;
· Parenting autoritarian (e.n. authoritarian – nu există o traducere mot a mot în limba română).
Conform spuselor sale, stilul de parenting autoritarian este cel ideal.
· Parenting permisiv – Părintele permisiv încearcă să se comporte în mod non-punitiv, acceptabil, pozitiv mereu și afirmativ față de impulsurile copilului, dorințele și acțiunile lui. El se consultă cu copilul despre deciziile și dă explicații pentru regulile familiei. Are puține pretenții în ceea ce privește responsabilitatea gospodăriei și comportamentul ordonat. Părintele se prezintă el însuși pentru copil ca o resursă pe care să o folosească după cum dorește, nu ca un ideal de imitat, nici ca un agent activ responsabil pentru modelarea sau modificarea comportamentului său în curs sau în viitor. Permite copilul să-și gestioneze cât mai mult propriile activități, evită exercitarea controlului și nu-l încurajează să se supună în fața unor standarde definite din exterior. Un astfel de părinte încearcă să folosească uneori rațiunea și des manipularea, dar nu asertivitatea, pentru a-și îndeplini scopurile.
Așadar, parentingul permisiv este caracterizat de puţine pretenţii ale părinţilor şi de credinţa că al lor copilul își poate gestiona singur propriile emoții, comportamente și activități. Acești părinți nu controlează nimic niciodată și pot fi fie calzi și iubitori, fie complet neglijenți, în funcție de starea de dispoziție. Iar aceste mari fluctuații de comportament au un impact foarte negativ asupra dezvoltării copilului.
· Parenting autoritar – Părintele autoritar încearcă să modeleze, să controleze și să evalueze comportamentul şi atitudinile copilului în conformitate cu un set standard de conduită, de obicei un standard absolut, din toate punctele de vedere, standard formulat de o autoritate superioară. Acesta prețuiește ascultarea până la a o considera virtute și favorizează pedepsele și obligativitatea pentru a reduce credința copilului că dacă acționează așa cum își dorește, acest lucru este unul bun. Conform părinților autoritari, copilul trebuie să fie de acord întotdeauna cu orice consideră părintele că este corect. Ei cred în închiderea în sine a copiilor, în restrângerea autonomiei lor și în repartizarea treburilor gospodărești pentru a-l responsabiliza pe copil de mic și a-l învăța cu munca. Acest stil de parenting priveşte menținerea ordinii și a structurii tradiționale ca o valoare foarte apreciată de la care copilului nu îi este permis să se abată. Dacă simți că stilul tău parental se potrivește foarte bine cu acesta, sesiunile de terapie de familie pot ajuta foarte mult în acest sens, mai ales în a înțelege repercusiunile ce pot apărea asupra dezvoltării copilului.
Așadar, parentingul autoritar este definit ca un stil parental în care părinții sunt extrem de directivi, iar copiilor nu le este permis să pună la îndoială valorile sau deciziile. Părinții cer să fie ascultați de către copil aproape întru totul. Acest stil se caracterizează prin detașarea parentală, lipsa căldurii parentale și utilizarea măsurilor punitive.
· Parentingul autoritarian – Părintele autoritarian încearcă să direcționeze activitățile copilului într-o manieră rațională, orientată către probleme și rezolvarea de probleme. El încurajează exprimarea verbală, împărtășește cu copilul deschis multe subiecte și solicită obiecțiile atunci când copilul refuză să se conformeze. Atât independența și voința, cât și conformarea disciplinată sunt apreciate de către părinte autoritarian. Prin urmare, el exercită un control ferm în punctele de divergența părinte-copil, dar nu educă acel copil cu restricții și obediență. Își impune propria perspectivă ca adult, dar recunoaște și, mai ales, acceptă interesele individuale ale copilului și modalitățile sale speciale, unice, personalizate de a face față situațiilor și de a rezolva probleme. Părintele autoritarian recunoaște și calitățile clar manifestate ale copilului, dar, de asemenea, stabilește, împreună cu copilul, standarde pentru conduita viitoare. El folosește rațiunea, puterea și modelarea sănătoasă prin întărire, dar nu pedeapsă, pentru a-și atinge obiectivele și nu își bazează deciziile doar pe consens de grup mamă-tată sau doar individual conform dorințelor copilului.
Prin urmare, părinții autoritarieni oferă într-un mod clar direcții ferme pentru copilul lor și acestea sunt caracterizate de căldură, rațiune, flexibilitate și blândețe, fără a permite vreuneia dintre aceste caracteristici să fie depășită peste măsură.
Parenting pozitiv și parenting cu blândețe – mituri și adevăruri
Parentingul permisiv este un stil parental în care părinții tind să fie foarte indulgenți și îngăduitori cu copiii lor, așa cum ai citit mai sus. Acest stil de parenting este adesea asociat cu anumite mituri sau concepții greșite.
· Mitul 1: Părintele permisiv este un părinte cool
Unul dintre cele mai comune mituri despre parentingul permisiv este acela că este sinonim cu a fi un părinte „cool” care își lasă copilul să facă tot ce vrea. Cu toate acestea, acest lucru nu este complet adevărat. În timp ce părinții permisivi le pot permite copiilor lor mai multă libertate și flexibilitate decât alte stiluri parentale, ei trebuie totuși să stabilească limite pentru a-și menține copiii în siguranță și pentru a se asigura că învață ce este responsabilitatea. Fără granițe, în perioada adolescenței și a maturității s-ar putea să fie blamați de către copiii lor că nu le-au impus mai multe restricții, aspect care este un factor favorizant în apariția mai multor afecțiuni emoționale, printre care depresia. Pentru rezolvarea aceastei tulburări emoționale va fi nevoie de psihoterapie individuală. Nu este o tulburare care trece singură, dimpotrivă. Copilul, viitor adult, va trebui să apele la un psihoterapeut pentru a nu se agrava simptomele.
· Mitul 2: Părinți permisivi înseamnă copii fericiți
Un alt mit despre parentingul permisiv este că duce la copii mai fericiți. Cu toate acestea, cercetările au arătat că acei copiii care sunt crescuți cu un stil de parenting permisiv, tind să aibă mai multe probleme de comportament, rezultate școlare mai scăzute și rate mai mari de abuz de substanțe decât copiii crescuți cu alte stiluri parentale. Acest lucru se datorează faptului că acești copiii tânjesc după structură și îndrumare și, fără ea, s-ar putea lupta cu ei însuși pentru a-și dezvolta abilitățile de care au nevoie pentru a reuși în viață. Iar de cele mai multe ori această luptă va fi auto-distructivă.
· Mitul 3: Parentingul permisiv este cel mai ușor stil de parenting
Unii oameni presupun că parentingul permisiv este cel mai ușor stil de parenting, deoarece necesită mai puțină disciplină și structură. Cu toate acestea, acest lucru nu este neapărat adevărat. Părinții permisivi se luptă adesea cu stabilirea limitelor și le poate fi dificil să spună „nu” copiilor lor. În plus, parentingul permisiv poate duce la o lipsă de respect între părinți și copii, care poate fi dificil de depășit. Singurul caz în care poate părea că este cel mai ușor stil de parenting este atunci când părinții nu sunt deloc interesați de propriul copil. Însă în acest caz nu vorbim despre niciun tip de parenting.
· Mitul 4: Parentingul permisiv este un stil de parenting foarte rău
În contradictoriu există și acest mit. Deși parentingul permisiv poate avea consecințe negative pentru copii, nu este întotdeauna un lucru rău. În unele cazuri, parentingul permisiv poate este adecvat – cum ar fi atunci când un copil are nevoi speciale sau când părinții trebuie să fie mai flexibili din cauza muncii lor sau a altor circumstanțe. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, este important ca părinții să stabilească reguli și așteptări clare pentru copiii lor, oferindu-le în același timp dragoste, sprijin și îndrumări.
Parenting sau ce înseamnă să crești un copil echilibrat emoțional: sfaturi și recomandări
Creșterea unui copil într-un mod sănătos implică oferirea unui mediu de îngrijire și sprijin care să le promoveze dezvoltarea fizică, emoțională și socială. Iată câteva sfaturi și recomandări care pot ajuta în a crește un copil astfel:
· Arată-i dragoste și afecțiune – copiii au nevoie să se simtă iubiți și îngrijiți. Arată-i copilului tău dragoste și afecțiune prin atingere fizică, cuvinte de iubire și petrecând timp de calitate împreună: plimbări, jucat în parc sau acasă, citit, stat la povești etc.
· Stabilește limite – copiii au nevoie de limite ferme și reguli clare pentru a se simți în siguranță. Stabilește reguli și consecințe adecvate vârstei pentru încălcarea acestora și rămâi consecvent în aplicarea lor!
· Oferă un mediu sigur și stimulant – copiii au nevoie de un mediu sigur și stimulant pentru a învăța și a crește. Asigură-te că locuința dvs. este protejată pentru copii și oferă jucării educative, interactive și activități adecvate vârstei care încurajează învățarea și explorarea.
· Încurajează independența – copiii trebuie să-și dezvolte independența și încrederea în sine. Încurajează-ți copilul să încerce lucruri noi, să ia decizii și să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor.
· Promovează relații sănătoase – copiii au nevoie de relații pozitive cu familia, prietenii și comunitatea lor. Încurajează-ți copilul să construiască relații puternice și sănătoase cu ceilalți și modelează chiar tu comportamente relaționale sănătoase.
· Promovează obiceiuri sănătoase – copiii au nevoie de obiceiuri sănătoase pentru a se dezvolta fizic și emoțional. Încurajează-ți copilul să mănânce echilibrat, să facă exerciții fizice regulate și să practice bune obiceiuri de igienă și somn. Din nou, trebuie să fii un exemplu!
· Fii un model pozitiv – copiii învață urmărindu-i și imitându-i pe alții. Pe voi, ca părinți, în primul rând. Fii un model pozitiv pentru copilul tău prin practicarea obiceiurilor sănătoase, tratarea celorlalți cu bunătate și respect și gestionarea emoțiilor într-un mod sănătos.
· Oferă sprijin emoțional – copiii au nevoie de sprijin emoțional pentru a-și dezvolta o stima de sine sănătoasă și pentru a-și gestiona emoțiile. Fii acolo pentru copilul tău atunci când are nevoie să vorbească și oferă-i validare emoțională. Încurajează-l atunci când are o luptă interioară.
Urmând aceste sfaturi și recomandări, te poți asigura că al tău copil crește într-un mediu sănătos și plin de iubire și grijă, mediu care îi promovează dezvoltarea fizică, emoțională și socială.
În concluzie, parentingul este unul dintre cele mai provocatoare, dar pline de satisfacții, roluri pe care le poate avea o persoană. Există diferite stiluri parentale, fiecare cu propriile caracteristici, avantaje și dezavantaje unice. Cu toate că mai sunt multe lucruri de aflat și de învățat despre parenting, informațiile care se cunosc până acum ne oferă posibilitatea de a lua o decizie în legătură cu felul în care vrem să ne creștem copiii. Limite ferme, parenting cu blândețe și iubire, asumarea responsabilității și îndrumarea spre exprimarea emoțională par a fi punctele cheie pentru a crea un mediu armonios de dezvoltare.
Sursa foto: freepik.com
Bibliografie:
- Intercultural parenting (2019) – Foo Koong Hean
- Parenting Style as Context: An Integrative Model (1993) – Nancy Darling and Laurence Steinberg
- The Determinants of Parenting Behavior (2010) – Richard R. Abidin