Complexiatea vieţii ne aruncă, uneori, ȋn unele dintre cele mai involburate valuri şi atunci, descoperim că suntem mai limitaţi ȋn a face faţă decȃt credeam. Putem să ne simţim epuizaţi, anxioşi, deprimaţi şi toate acestea fără a avea ȋnsă vreo suferinţă mentală serioasă, ci, pur simplu, aceste stări pot fi efectul provocărilor vieţii de zi cu zi: un divort, o despărţire, conflicte ȋn cuplu, boala sau moartea cuiva drag, aspecte cein de zona profesională, cum ar fi insatisfacţia la locul de muncă, lipsa unui reper ȋn carieră, un nou job, interviuri, examene, etc.
Este firesc să răspundem cu un grad de distres, pentru ca echipamentul psihologic şi biologic cu care am fost dotaţi de natură prevede acest lucru, ȋnsă atunci cȃnd acest sistem nu mai funcţionează cum trebuie, ajungem să fim copleşiţi de toate aceste provocări şi poate fi greu ȋn a găsi echilibrul.
Una dintre cele mai comune probleme care generează neliniste este lipsa unei direcţii ȋn viaţă profesională/personală. Există persoane care, deşi s-au pregătit ȋntr-un anumit domeniu simt că nu se regasesc deloc ȋn acea profesie, simt că, de fapt, nu ştiu ce şi-ar dori să facă ȋn viaţă. Dacă, din fericire, reşuesc să discute această problemă cu un psiholog, vor avea ocazia să ȋnţeleagă că această situaţie este ȋncărcată cu numeroase semnificaţii ale căror origini se află ȋntr-un trecut al propriei lor dezvoltări, al modului ȋn care au ȋnvăţat să privească lumea, oamenii şi pe sine, ȋn experienţele timpurii şi contextul socio-familial din care provin. De exemplu, putem avea de-a face cu părinţi care i-au ȋndemat să aleagă un domeniu pe care copii altfel nu l-ar fi ales (clasicul exemplu al părintilor care ȋşi ȋndeamnă copilul să se facă medic, deşi acesta are alte inclinaţii), sau putem avea de-a aface cu lipsa unor repere ferme, a unor valori şi a unor obiective clare ȋn viaţă care ne aruncă ȋn marile zbateri existenţiale.
Contribuţia mediului ȋn care o persoană s-a format ȋn alegerea unei direcţii ȋn viaţă este una foarte insidioasă dacă luăm ȋn calcul şi numai implicaţiile profilului psihodinamic al părinţilor pe care le are asupra dezvoltării copilului. Astfel, un copil poate să aleagă de exemplu, o carieră ȋn medicină pentru că acest lucru are o puternică semnificaţie narcisică pentru părinţi, copilul funcţoinȃnd ȋn acest caz ca extensie narcisică a acestora (a fi medic este o onoare, este binevăzut social). Astfel de persoane ajung să dezvolte un Sine fals şi vor funcţiona ȋncercȃnd să satsifacă imaginea pe care ceilalţi o cer de la ei.
Internalizarea valorilor, scopurilor şi obiectivelor ȋn viata are loc ȋn jurul vȃrstei de 6-7 ani cȃnd, prin influenţa interzicerilor din partea părinţilor, copii ȋşi construiesc seturile de valori, de idealuri şi de obiective ȋn viaţă. Nu numai interzicerea joacă un rol important ȋn acest sens, cȃt şi inhibarea şi aprobarea şi scopurile pozitive. Acestea sunt funcţii pe care părinţii le exercită pȃnă la acea vȃrstă asupra copilului deoarece acesta ȋncă nu este pregătit să o facă de unul singur. Ȋnsă, cu timpul şi odată cu creştrea copilul şi părinţii ajung să fie pregătiţi pentru ca cel mic să ȋnceapă să performeze de unul singur aceste funcţii. Prin aceste atitudini parentale copilul internalizaează valoriele scoprile şi obiectivele ȋn viaţă.
Dacă, ȋn schimb, copilul trăieşte o dezamăgire ȋn relaţia cu acest părinte el va trăi o lipsă a integrării acestor structuri. Ȋn acest stadiu al dezvoltării, echilibrul, frustrarea optimă joacă un rol important, iar o pierdere traumatică, o retragere bruscă sau un prea mult ȋn modul ȋn care gestionează părinţii acest moment, conduc la o identificare cu un părinte pierdut sau care s-a retras şi astfel la o lipsă a structurii.
Despărţiri, divorţ, relaţii.
Un alt motiv pentru care oameni ajung ȋn stări limită şi au nevoie de psihotrapie este atunci cȃnd trăiesc despărţiri, separări de parteneri sau divorţuri. De foarte multe ori, aceste evenimente de viaţă stimulează stări depresiv-anxioase. De cele mai multe ori, unuia dintre parteneri pare să ȋi fie mai greu să facă acest pas. Poate iubeşte mai mult, poate este mai ataşat, poate are nevoie mai mult de iubire. A fi părăsit este un capăt de drum, este de neȋenţeles şi ridică multe intrebări cu privire la propria persoană. A te simţi nu ȋndeajuns de bun, fie ca femeie, fie ca bărbat, este foarte dificil de gestionat din punct de vedere emoţional.
De foarte multe ori sepărările, despărţirile sunt dificil de acceptat pentru că nu există o bază emoţională ȋn aceste persoane care să le permită să tolereze singurătatea pentru o perioadă scurtă de timp. Ȋn psihoterapie, indivizii descoperă de cele mai multe ori că experienţele din perioada dezvoltării, a creşterii i-au influenţat atȃt de mult modul ȋn care se privesc pe sine şi stilul de ataşament, că simt nu au nicio sansă ȋn faţa despărţilor.
Ȋn primul rȃnd, vorbim despre relaţia părinte copil ȋn primii ani de viaţă. Dacă avem de-a face cu un părinte atent la nevoile copilului, atunci acesta va dezvolta un stil de ataşment securizant. El nu va avea nicio problemă cȃnd părinţii ȋl lasă acasă singur şi va avea ȋncredere că părinţii se ȋntorc la el cu iubire şi afecţiune. Altfel, un copil care este crescut ȋntr-un mediu instabil din punct de vedere emoţional, acesta va dezvolta un ataşament nesigur. Acest ataşament se va replica ȋn fiecare relaţie adultă. Cei care au dezvoltat un ataşament sigur vor dezvolta relaţii mult mai mature, bazate pe ȋncredere şi suport, iar despărţirile, separările vor fi ȋnţelese ca ceva fiint evenimente fireşti ȋn viaţă.
Mai mult decȃt atȃt, ȋn privinţa problemelor ce apar ȋn cuplu sau la nivel de relaţie vorbim despre patternuri de relaţionare internalizate ȋn familie de la modelul parental. Modul ȋn care au fost distribuite rolurile ȋn cuplu, felul ȋn care este văzut sexul feminine şi cel masculin ȋn cultura familiei, sunt din nou decisive pentru viitorul cuplu.
Educaţia sexuală, ceea ce le este spus copiilor este, din nou, un aspect esenţial ȋn dezvoltarea relaţiilor. Dacă sexul este vazut ca fiind periculos, dacă copiilor le este negată sexuliatea infantilă, faptul că există nişte manifestări sexuale infantile premergatoare celor adulte, sau dacă dependenţa dintre părinţi şi copii este prea mare, atunci, din nou, relaţiile cu partenerii, viaţa sexuală şi chiar faptul de a avea un copil sunt puse ȋn pericol. De exemplu, a avea un copil poate să ȋnsemne nu numai faptul că copilul a devenit un adult, ceea ce pentru un părinte poate fi greu de acceptat, dar şi faptul că un copil se concepe ȋn relatia sexuală si presupune,deci, un act sexual – ori acest fapt trezeşte anumite conflicte, anumite interziceri. Ruşinea care ȋnvăluie acest subiect lasă multe lucruri nespuse, inhibitii şi angoase care vor fi adesea transpuse ȋn relatia de cuplu. Mulţi părinţi vor de la copiii lor să fie cuminţi, ȋşi educă copiii după principiul : “ baiatul poate să experiementeze sexualitatea, fata trebuie să fie cumine” pȃnă ȋntr-acolo unde sexualitatea poate trezi sentimente de vinovăţie.
Stima de sine
Stima de sine joacă un rol extrem de important ȋn modul ȋn care cineva face faţă provocărilor vieţii de zi cu zi. Ȋn fapt, o stimă de sine puternică ȋnseamnă capacitatea de a găsi soluţii pentru problemele interne şi externe, de asemenea,vom regăsi o stimă de sine scăzută la persoanele care manifestă despresie sau anxietate . Copilul are nevoie să simtă că el contează că este important, iar gradul ȋn care părinţii eşuează determină gradul de stimă de sine: cu cȃt un părinte eşuează mai mult ȋn a oferi răspunsuri empatice nevoilor emoţionale ale copilului ȋn primii ani de viaţă, cu atȃt stima de sine va fi mai slabă. Ȋnsă, dacă părintele eşuează la un nivel optim, atunci copilul va reuşi să internalizeze corect funcţiile părinţilor, iar o stimă de sine mai realistă se va dezvolta. Gradul dezamăgirii trăit faţă de părinti este important.
Separarea bruscă, pierderea unui părinte şi prin asta nu se ȋnţelege numai pierderea prin deces a parintelui, ci pierderea suvernită unei retrageri emoţionale din partea părinţilor din relaţia cu copiii lor, are un cuvȃnt care cȃntăreşte greu ȋn dezvoltarea copiilor.
Părintele optim, care eşuează optim, este acela care, ȋn ciuda stimulării şi compteţiei cu generţia aflată ȋn creştere, este ȋn contact suficient cu pulsul vieţii, se acceptă ȋn mod suficient ca participant tranzitoriu ȋn curentul continuu al vieţii şi este capabil să trăiască creşterea generaţiei următoare cu bucurie neforţat nedefensivă.
Nu ȋn ultimul rȃnd, toate aceste experienţe conturează şi formează un mod de gȃndire, un mod de a privi lumea, un mod de a ne privi pe sine. Ȋn cazul problemelor de viaţă acest mod de a gȃndi, această lentilă prin care ȋnţelegem lumea este una distorsionată. Credinţele pe care le avem despre lume şi noi ȋnsine ȋn relaţie cu lumea, ne influnţează modul ȋn care ne comportăm cu ceilalţi, modul ȋn care ȋi ȋnţelegem şi modul ȋn care relaţionăm cu ei.
Probleme de viaţă nu sunt ȋn controlul nostru tot timpul şi nu putem schimba realitatea, dar putem schimba modul ȋn care o interpretăm. De foarte multe ori, acest mod ȋn care privim lumea şi ceea ce ni se ȋntȃmplă poate fi un mod disfuncţional, poate să ne pună piedici ȋn a ȋnainta fie că vorbim despre carieră, despre viaţa persoanală, relaţii sau despre modul ȋn care ne privim noi ȋnşine. Dacă experienţele timpurii şi-au pus amprenta asupra a cȃt de ferm este Sinele nostru şi astfel, nu am reuşit să achiziţionăm un “armament” bogat ȋn a face faţă provocărilor vieţii de zi cu zi, este important să recuperăm acele lipsuri cȃt mai devreme posibil. Cȃnd spunem un Sine slab, spunem un fel de a fi, un mod de a gȃndi, un mod a interpreta lumea, de a trăi.
Cum ajută psihoterapia?
- Creşte insightul relaţional ce hrăneşte noi moduri de relaţionare;
- Creşte ȋncrederea ȋn ceilalţi; dezvoltarea unei ȋncrederi ȋn sine solidă care permite a fi mai puţin guvernaţi de temeri şi ruşine ceea ce ne face să fim mai deschişi şi mai receptivi faţă de ceilalţi şi de a le reda bucuria de a-i avea pe ceialţi ȋn viaţa lor;
- Ȋmbunătăţeste abilitatea de a gestiona dificultăţile şi conflictele ȋn relaţiile cu cei apropiaţi;
- Creşte abilitatea de a pune limite şi de a asuma responsabilităţi. Cȃştigăm curaj ȋn a recunoaşte propriile puteri şi capacitatea de a avea grijă de noi.
- Creşte capacitatea pentru intimitate şi relaţii mai autentice şi pentru relaţii cu sens. Ne ajută să ne exprimăm iubirea şi vulnerabilitatea şi să avem relaţii bazate pe intimitate şi reciprocitate.
- Ajută la caştigarea un sine stabil şi la creşterea independenţei ȋn relaţii – un sentiment mai bun al prorpiei identităţi şi independenţe care ȋncurajează noi moduri de a fi cu ceilalţi;
- Ȋmbunătăţeşte abilitatea de a exprima propriile sentimente şi dorinţe ȋn relaţiile cu ceilalţi;
- Ajută la a caştiga perspective şi nuanţe noi mai mature ȋn ȋnţelegerea vieţii, ȋntr-o manieră realistă;
- Ȋmbuntăţeşte capacitatea reflexivă;
- Ȋmbunătăţeşte capacitatea de a performa;
- Oferă modalităţi mai flexibile şi mai realiste de a face faţă lumii.