Psihanaliza este, ȋn estenţă, o cură prin iubire
Sigmund Freud
De ce este importantă psihoterapia?
Pentru că este despre relaţia cu un celalalt, care este motivaţia fundamentală a fiinţei umane, este despre cele mai intime dorinţe, gȃnduri, fantasme. Este despre partea frumoasă a vieţii şi inevitabil despre partea ei ȋntunecată: deziluzii bărȃneţe, boală singurătate, pierderea celor dragi , sentimentul că viaţa nu are sens, alegeri dureroase şi moarte.
Ȋn fapt, este despre lumea interioară, despre viaţa noastră psihică cea mai intimă la care nimeni nu are acces aşa cum ȋntr-o psihoterapie psihanalitică cei doi participanţi, analistul şi analizandul, o au ȋntr-un mod atȃt de intim şi ȋn deplină siguranţă.
Psihoterapia este despre creştere, despre cunoaştere, despre existenţă şi despre echilibru.
Ce i-am spune unui copil care ar intreba ce este psihoterapia? I-am spune că uneori unii oameni ajung să se simtă nefericiţi, să simta că viaţa lor este ȋncurcată, să fie preocupaţi de sensul lor ȋn viaţă sau sa se confrunte cu tot felul de blocaje şi că, pentru aceşti oameni există o practică care constă ȋntr-un dialog cu altcineva despre aceste probleme. Bine, bine, ar zice copilul, dar cum vorbitul cu alte persoane ajută ȋn a-i face pe oameni să fie fericiţi, să depăşească blocajele? Si i-am răpsunde aşa: suntem fiinţe relaţionale, căutăm relaţia cu celălalt ȋncă din primii ani de viaţă. Mama este “organul” nostru de legătură cu realitatea imediat după ce ne naştem. Ea traduce pe ȋnţelesul nostru emoţiile, ea ne reglează emoţiile şi de ea şi de capacitatea ei maternală depinde modul ȋn care ȋnţelegem realitatea. Tot ȋn acelaşi fel putem vorbi şi despre psihoterapie.
Studiile arată ca 75% din succesul unei psihoterapii ȋl reprezintă relaţia terapeutică, relaţia dintre pacient şi terapeut. De ce este atat de specială? Pentru ca este şi atȃt de intimă. Psihoterapeutul este cel care are acces la dorinţele, la temerile şi la fantasmele noastre. Ȋncetul cu ȋncetul, psihoterapeutul devine ecranul pe care sunt proiectate toate impresiile despre viaţă şi despre lume ale individului. Dacă vreţi, psihoterapia este ca un soi de laborator ȋn care sunt recreate sau puse ȋn scenă comportamentele noastre, modul ȋn care relaţionam cu ceilalţi, este un soi de “ca şi cum” care poate fi privit de către ambii participanţi (analistul şi analizandul) şi pot fi analizate, investigate, observate, transformate.
De exemplu: transferul este un instrument esenţial ȋn psihoterapie. Este utilizat ȋn special ȋn psihoterapiile psihodinamice, cum ar fi psihoterapia psihanalitică şi reprezintă emoţiile şi sentimentele pe care pacientul le dezvoltă asupra terapeutului. Psihanalistul Sigmund Freud i-a oferit o importanţă deosebită acestui fenomen, atrăgȃnd atenţia ca el are loc nu numai ȋn relaţia terapeutică, ci şi ȋn relaţiile vieţii de zi cu zi. Ȋn special se intalează ȋn relaţie cu persoanele care au o anumită autoritate cum ar fi relaţia medic – pacient, profesor – elev/student, ȋn relaţiile amoroase şi la o analiză detaliată acest fenomen constă ȋn repetarea unor patternuri de comportemanet/atitudini/impresii, etc ȋn relaţia cu terapeutul (ele se repetă şi ȋn relaţiile extrapsihoterapeutice). Astfel, pacientul va ȋncepe să ȋl perceapă sau să simtă cu privire la psihoterapeut ȋn moduri ȋn care obişnuia să o facă ȋn trecut ȋn relaţia cu părinţii. Ȋn acest fel se vor evidenţia modurile disfuncţionale, aşteptările pe care el le avea de la părinţii lui cu privire la nevoia de atenţie, de iubire, de ataşament, etc. Ȋn relaţiile din viata de zi cu zi se vor activa ȋn mod ȋnconstient toate lipsurile emoţionale şi psihologice pe care individul le-a trait ȋn perioada de dezvoltare.
Experienţele copilăriei sunt esenţiale ȋn dezvoltarea psihicului lui, a Sinleui lui, adică a acelui sentiment de continuitate ȋn timp. Copilul are nevoie de un mod de ȋngrijire empatic din partea mamei ȋn special ȋn primii ani de viaţă. Dacă mama a eşuat ȋn a răpsunde cu empatie nevoilor lui şi nu a fost suficient de acordată la nevoile acestuia, dezvoltarea copilului va rămȃne blocată ȋn stadiul ȋn care mama a eşuat. Ca adult, va cauta ȋn permanenţă o figură mult mai puternică care să-i furnizeze acele funcţii lipsă (de calmare, liniştire, de confirmare). Acestea se vor activa ȋn relaţiile cu partenerul, de exemplu. Un copil care a fost ameninţat cu abadonul ȋn copilărie, de exemplu, real sau imaginar, un copil care nu a fost sigur de prezenta mamei că aceasta va fi acolo lȃngă el cȃnd va simţi teamă , anxietate, va fi un adult care nu va avea ȋncredere ȋn ceilalţi, care se va aştepta să fie abandonat de către partener, de exemplu.
Toate aceste lucruri se vor reedita şi ȋn relaţia cu tearpeutul diferenţa fiind faptul că de data aceasta individul va avea ocazia să reflecte asupra acestor trăiri, asupra experienţelor copilăriei şi să le separe de realitatea vieţii de adult, ȋntr-un cadru sigur, ȋntr-o relaţie de ȋncredere.
Freud spunea că psihanaliza este o cură prin iubire. De aceea un alt factor important ȋn succesul unei terapii este ca, ȋn acelaşi timp cu dezvoltarea acestui transfer şi cu analizarea lui, care este crucială ȋn procesul psihoterapeutic, este ideea de relaţie nouă. Odată ce ȋn tratament s-a stabilit o relaţie de ȋncredere reciprocă şi o amosferă pozitivă şi pe masură ce pacientul comunică despre nevoile lui cărora nu li s-a răspuns, terapeutul va fi “delegat” de către pacient să exercite funcţiile care au lipsit. Odată ce terapeutul ȋncepe să exercite acele functii, pacientul va avea ocazia să reia dezvoltarea psihologică de acolo de unde ea fost oprită ȋn copilărie. Acest nou mod de interacţiune cu terapeutul va schimba mindset-ul pacientului astfel ȋncȃt, după acest proces el va fi capabil să relaţioneze ȋn moduri diferite faţă de cele pe care le-a ȋnvăţat, ȋn moduri mult mai avantajoase pentru interesele sale. Acesta este doar un beneficiu. Vorbim despre schimbarea unui mod de simţire al realităţii, mult mai adecvat acesteia şi nevoilor sale ca adult. Vorbim despre o reconstrucţie a Sinelui.
Visele , fantasemele, dorinţele , temerile sunt unele dintre subiectele de discuţie ȋntr-o terapie, pe lȃngă problemele vizibile cu care individul se confruntă şi pentru care cere ajutor. Visul este calea regala catre inconştient, spunea Freud. Inconştientul este depozitul amintirilor uitate, include ceea ce este reprimat din gȃndirea conştientă sau acele lucruri faţă de care o persoană are o aversiune ȋn gȃndirea conştientă. Freud vedea inconştientul ca pe un depozit al ideilor neaccepate social, al dorinţelor, amitrilor traumatice, emoţiilor dureroase care sunt scoase din minte prin mecanismele reprimării emoţioanle. Gȃndurile inconştiente nu sunt direct accesibile introspecţiei obişnuite, dar pot fi interpreate prin metode speicale şi tehnici precum asocierea libera (o metodă introdusă de Freud) prin analiza viselor, a actelor ratate examinte pe parcursul unei psihanalize. De aceea, ȋntr-o psihoterapie psihanalitică sarcina pe care pacientul o are este să vorbească liber despre ce ȋi trece prin minte. E ca şi cum, spunea Freud, cineva s-ar afla ȋntr-un tren şi ar povesti ȋn timp real ceea ce vede pe fereastra vagonului. Oricȃt de banal i s-ar părea un gȃnd.
Căror probleme se adresează psihoterapia?
- Anxietatea: generalizată, anxietatea socială, anxietate de separare, probleme de ataşament, atacuri de panică (depresie), stres posttraumatic.
- Probleme de viaţă : nu mereu trebuie să trăim anxietate sau depresie. Uneori resimţim aceste stări ca urmare a stresului vieţii cotidiene. Planuri care nu ne ies, decizii pe care ne ete greu sa le luăm , pandemia, dificultăţi ȋn gestionarea relaţiei cu copiii de exemplu, dificultăţi ȋn carieră, etc.
- Stima de sine scăzută, neȋncredere, probleme legate de performanţa profesională, teama de eşec, lipsa motivaţiei, provocări legate de examene (adolescenţii trec prin asemenea situaţii) interviuri la job, etc.
Mituri despre psihoterapie.
- Cei care apelează la psihoterapie sunt nebuni : Fals! A căuta ajutor, consiliere, este un semn de sănătate. Cei care apelează la terapie sunt cei care se confruntă cu aceleaşi probleme cu care ne confruntăm cu toii: relaţii, neȋncredere ȋn sine, stimă de sine scăzută, stres legat de servciu, tranziţii ȋn viaţă , etc.
- Psihoterapia este doar vorba: terapia nu este pasivă. Efortul este unul colaborativ: psihoterapeutul intervine, interpretează, reformulează, reflecta ceea ce are nevoie să vadă pacientul. Ȋmpreună identifică probleme, setează obiective , monitorizeaza progresul.
- Psihoterapeutul judeca: Fals! El nu judecă şi nu blamează pacientul, el aduce o perspectivă obiectivă şi ajută clientul să vadă puntele oarbe.
- Psihoterapeutul prescrie pastile: psihoterapeutul nu are dreptul să prescrie medicamente. Doar medicul psihatru poate prescrie medicaţie.
- Psihoterapia poate rezolva probleme ȋn două – trei sediţe: Fals! Pentru a ajunge la nucleul problemei, psihoterapia are nevoie de mai multe ȋntȃlniri.
- Psihoterapia ȋi face pe pacienţi să se simtă mai bine imediat. Fals! Pacienţii nu sunt maşini, terapeuţii nu sunt mecanici. Ei pot, ȋn schimb, ca după primele sedinţe să manifeste o stare de bine, o ameliorare a simtomelor, dar este un efect dat, ȋn primul rȃnd, de relaţia cu psihoterapetul, de confortul oferit si de liniştea că acum probelemele individului sunt, ȋn sfarşit, ȋn atentia cuiva.