Gradul de sănătate al personalităţii este clasificat pe trei nivele: psihotic, borderline şi nevrotic. Cel din urmă, fiind şi cel mai funcţional, cel mai aproape de normal şi ȋn care majoritatea populaţiei se ȋncadrează. Din acest motiv, uneori, se crează impresia că nu trebuie abordată psihoterapeutic, dar care are un profund impact pe termen lung asupra perfomanţei.
Cȃnd vorbim despre structura de personlitate nevrotică ne gȃndim la o persoană cu o identitate integrată şi care implică operaţii defensive la nivel ȋnalt (reprimarea, inetlectualizarea, formaţiunea reacţională, izolarea, raţionalizarea), iar testarea realitătii nu este afectată.
Indivizii care prezintă conflicte nevrotice, prezintă probleme ȋn zona iubirii şi a muncii. Asta ȋnseamnă că din cauza clivării sentimentelor de iubire de cele sexuale (adică iubirea şi sexulitatea sunt văzute ca fiind separate) aceste persoane ȋntȃmpină dificultăţi ȋn relaţiile amoroase, neȋnţelegeri, nepotiviri.
Comportamentele acestor persoane denotă o oarecare consistenţă, iar experienţa lor interioară sugererază o anumită continuitate a Sinelui ȋn timp adică au un simt al continuităţii cu copilul care a fost şi se pot proiecta ȋn viitor.
De asemena, ele sunt perosane care au traversat cu bine etapele de dezvoltare cum ar fi ȋncrederea (ȋncredrea ȋn ceilaţi, ȋn persoanele care ȋngrijesc) şi autonomia, care se referă dezvoltarea sentimentului de autonomie şi increderea ȋn sine si, de asemenea, au dobandit o identitate integrată şi un simţ al iniţiativei proprii.
Persoanele cu o organizare nevrotică sunt cele care suferă fobii, anxietate, inhibiţii sexuale (impotenţă şi frigiditate), conflicte legate de agresivitate, care se traduc ȋn depresie sau conflicte legate de individuaţie şi separare- acestea fiind cunoscute drept simptome nevrotice. Aceste simptome nevrotice sunt egodistonice (adică gȃndurile şi comportamentele sunt ȋn conflict cu nevoile şi obectivele Eului sau ȋn conflict cu imaginea de sine ideală a persoanei).
Aceste persoane vin la terapie pentru că ȋn mod repetat se lovesc de conflictul dintre ceea ce doresc şi obstacolele care se interpun, despre care cred că ar fi induse de propria persoană. Sau vin la terapie pentru că doresc să dobȃndească o capacitate mai mare de a fi singuri şi de a se bucura de joc (de viaţă, etc). Simptomul nevrotic era considerat de Sigmund Freud o manifestare a inconştientului şi deci un fenomen cu sens. “Cu sens” face referire la concepţiile persoanei despre un anumit lucru, are conţinut semantic şi nu se datorează unui mecanism care nu funcţionează bine, ci faptului că acel mecanism trebuie să proceseze şi să acomodeze sensuri contrare, crescȃnd astfel tensiunea. De exemplu, gȃndiţi-vă la o disonanţă cognitivă pe care o suprimaţi pentru că nu ştiţi să o rezolvaţi şi a cărei sucesiune ȋn timp ȋncepe să modeleze comportamentul. Freud ne arată că o parte a rezolvării este tocmai ȋnţelegerea sensurilor căci sensurile sunt cele care au dat tensiunea. De exemplu, o abordare medicamentoasă nu ar rezolva problema, căci chimismele modifică mecanismele, dar nu sensurile care se află ȋn mintea noastră.
Revenind la Freud, el a susţinut constant ideea unei etologii sexuale: sexualitatea, dorinţele infatile de natură sexuala, fantasmele joacă un rol important ȋn toată opera sa. Astfel, el afirmă că sexualitatea infantilă joacă un rol foarte important ȋn apariţia nevrozei. Bazȃndu-se pe experienţa personală ca psihanalist spune că există activităţi sexuale ȋncă din primii ani de viaţă ai individului uman, care, spre deosebire de cele ale adultului, nu urmăresc reproducerea, ci plăcerea ca scop ȋn sine. Aceste activităţi se hrănesc din ceea ce Freud numea “zone erogene” şi parcurg o evoluţie ȋn timp. Cea mai importantă dintre fazele dezvoltării psihosexuale pentru apariţia dezvoltării nevrozei este considerată a fi “stadiul genital” (3-6 ani) cȃnd se dezvoltă şi se rezolvă Complexul Oedip. Complexul Oedip este ansamblul de dorinţe amoroase şi ostile faţă de părinţi, mai exact dorinţe sexuale faţă de părintele se dex opus şi rivalitate şi ură faţă de părintele de acelaşi sex. De modul ȋn care individul parcurge complexul Oedip depinde “alegerea” nevrozei sale viitoare.
O abordare mai contemporană a personalităţii nevrotice s-ar formula ȋn următorii termeni: motivul pentru care o persoană alege una sau altă organizare a personalităţii constă ȋn necesitatea menţinerii echilibrului Sinelui. Dezvoltarea Sinelui ȋncepe ȋncă din primii ani de viaţă ȋn intercţiunea cu mediul parental şi este puternic influenţată de răspunsul empatic al părinţilor. Cu cȃt acesta este mai bine acordat la nevoile de ȋngrijire şi confirmare ale bebeluşului, cu atȃt individul se dezvoltă mai armonios , iar funcţiile Eului sau sunt mai puternice.
Anxietatea se recunoaşte prin ȋngrijorări excesive şi nejustificate care afectează ȋntreaga viaţă personală, scenarii negative, etc.
Fobiile sunt de mai multe tipuri: fobia social este caracterizată prin teama de a interacţiona cu ceilalţi şi poate fi ȋnsoţită de diverse manifestări fizice atunci cȃnd persoana urmează să vorbească ȋn public, să mearga la bancă. de exemplu, să facă o operatiune, etc. Putem vorbi despre agorafobie care se referă la teama de spaţii largi cu multă populaţie (metrou, stadion, etc.) şi unde ieşirea este greu de realizat; fobia de a călători cu avionul, etc.
Inhibiţiile sexuale: prin intermediul lor se exprimă ȋn mod pregnant apărarea faţă de anumite tendinţe sexuale. Persoana cu aceste simptome consideră ȋn mod inconştient că activitatea sexuală este periculoasă. Analiza psihologică va scoate la iveală contribuţia unui ataşament inconştient faţă de mamă şi frica de castrare pe care o au ȋn perturabrea activităţii sexuale. Aceste conţinuturi inconştiente reverberează ȋn planul relaţiilor amoroase. Nicio parteneră nu este satisfăcătoare pentru că niciuna nu este mama sau de tipul : ataşamentul sexual nu trebuie realizat pentru că orice parteneră reprezintă (inconştient) mama.
Conflicte legate de agresivitate: agesivitatea nedescarcată ȋn exterior se orientează spre interior şi conduce la depresie şi devitalizare.
Conflicte legate de individuaţie: dacă condiţiile familiale, ȋn special influenţa maternă, au ȋmpiedicat dezvoltarea normală a independenţei, autonomiei copilului, atunci despărţirea de părinţi, desparţirea de partener, situaţiile noi de viaţă care presupun asumarea răspunderii, afirmarea de sine vor fi greu de realizat, iar conflictul care se naşte ȋntre dependenţă şi independenţă va fi resimţit ca depresie.
Cum ajută psihoterapia psihanalitică?
Ȋn primul rȃnd, trebuie menţionat că acest tip de organizare a personalităţii este cel mai uşor de abordat avȃnd un succes terapeutic foarte mare.
La un prim nivel, psihoterapia va aborda schemele cogntiv-comportamentale difuncţionale cu scopul de a le transforma ȋntr-unele mai eficiente, mai funcţionale şi mai adaptate realităţii. Idenficarea gȃndurilor negative, a credinţelor disfuncţionale, care s-au format ȋn urma experienţelor de viaţă şi a interacţiunii cu figurile importante responsabile cu ȋngrijirea ȋn primii ani de viaţă, identificarea mecanismelor de apărare disfuncţionale sunt unele dintre scopurile propuse de psihoterapeut ȋn şedinţele de psihoterapie.
La un nivel mai profund, psihoterapia psihodinamică, care constă dintr-un efort colaborativ ȋntre analist (terapeut) şi analizand creează atmosfera şi cadrul necesare dezvoltării acelor părţi ale personalităţii care au fost afectate pe parcursul dezvoltării normale. De multe ori, ȋn psihanaliză, spunem ca prin acest demers este reluată dezvoltarea din punctul ȋn care ea a suferit piedici ȋn a-şi continua cursul firesc.
Astfel, pacientul va solcita ȋn terapeut acele funcţii (de liniştire, calmare, oglindire) pe care nu a reuşit să le integreze ȋn perioada dezvoltării, iar prin intermediul ascultării empatice din partea terapeutului acesta ȋi va furniza, ȋi va “da ȋnapoi” spre internalizare acele uneltele de care are nevoie pentru a reuşi să performeze de unul singur, acele funcţii şi , ȋn cest fel, să reuşească să se liniştească, să gestioneze anxietatea, să relaţioneze mai bine şi să performeze ȋn aspectele profesionale.
Scopul psihohoterapiei este acela de a ajuta pacientul să identifice şi să conştientizeze modul ȋn care trecutul influenţează prezentul, modul ȋn care experienţele primilor ani de viaţă au modelat comportamentul şi modul ȋn care o persoana a ȋnvăţat să răspundă şi să rezvolve probleme de viaţă. Odată conştientizate aceste mecanisme, persoana va trece ȋntr-o nouă etapă de transformare şi de reconstrucţie a acestor moduri de răspuns, de data aceasta fiind unele mult mai adaptate realităţii vieţii de adult, mult mai realiste şi mai funcţionale. Scopul este ca respectiva persoană să capete o mai realistă imagine de sine care constă ȋn perfectiune fizică, estetică şi psihică, in dezvoltarea funcţiilor Eului (gȃndire, capaciatatea de rezvolare de probleme, etc) şi ȋntr-o balanţă narcisică, toate acestea fiind resimţite la nivelul unei stimei de sine mult mai mari.