Cu o complexitate clinică ce stă la bază, atacul de panică, este o componentă a multor forme de suferinţă mentală, de la cele mai serioase la cele mai puţin dramatice.
Atacul de panică este caracterizat de o apariţie bruscă a unui episod total nepredictibil şi de neoprit de anxietate intensă. De obicei, atacul de panică este acompaniat de manifestări neurovegetative puternice, cum ar fi palpitaţiile, tahicadrie, vertij, tulburări intenstinale sau transpiratie excesivă şi, cel mai important, un sentiment de sufocare. Acest sentiment de sufocare i-a convins pe unii cercetători să spună că atacul de panică poate fi cauzat de debutul refelxului de sufocare, activat ȋn mod normal de lipsa de oxigen sau de o cantitate excesivă de dioxid de carbon. De aceea, una dintre terapii este suplimentarea cu oxigen ca modalitate de prevenire a atacului de panica. Atacul de panică se manifestă ȋntotdeauna psihosomatic, fiind o patologie care afectează ȋn primul rȃnd corpul.
O criză de panică are o origine fizică care ȋn sine ar putea dezlănţui o reacţie neurobiologică automată şi specifică. Putem izola două momente progresive pe parcursul atacului de panică: primul este cȃnd anxietatea este ȋncă trăită psihologic şi al doilea este cȃnd predomină participarea corpului şi teama devine o anxietate somatiăa de necontrolat.
Aşadar, cei care suferă de atacuri de panică sunt convinşi că moartea lor este iminentă. Cu cȃt sunt mai acute simptomele somatice (tahicardia, contractarea muşchilor, colicile abdominale, durerea localizată sau difuză, sentimentul de sufocare, vertij şi transpiraţii) şi cele fizice (o anxietate copleşitoare şi intensă), cu atȃt pacientul este mai convins că moartea este iminentă.
Ȋn cursul atacului de panică, coprul “vorbeşte” despre moartea sa sau despre agonia sa, simptomele somatice sunt ȋn prim plan şi mintea le ȋnregistrează şi le traduce ȋn mesaje inconfundabile că o catastrofă finală va fi de neevitat.
Din cauza anxietăţii, frecvenţa bătailor inimii şi respiratia cresc, traspiraţia devine mult mai intensă şi panica se răspȃndeşte. Mecanismul de autofeedback al fricii aduce caracteristica de escladare a atacului de panică asupra dramei reale a morţii. Circuitele neurovegetative, care conectează conştientul la semnalele de pericol par să fie atȃt de intens stimulate la cei care suferă de atacuri de panică şi devin independenti de orice control raţional. La un anumit nivel aceşti pacienţi “ştiu” că nu vor muri, dar ȋn acelaşi timp ei pierd capacitatea de a opri teama şi cred cu adevărat că urmează să moară.
Unul dintre motivele pentru repetarea atacului de panică şi ȋnrăutăţirea lui este imaginatia şi răspunsul emoţional.
Răspunsul emoţional şi neurovegetativ este un produs al imaginaţiei; asta conduce la un sentiment de realitate concretă a percepţiei pericolului morţii iminente. Ȋn mod paradoxal, a scăpa dintr-un pericol reȋntareşte următoarea alarmă. Atacul de panică are multe ȋn comun cu teroarea persecutorie. Este ca şi cȃnd aşteptările imaginate ale unei catastrofe au fost atȃt de puternice astfel ȋncȃt, au prins individul ȋntr-o stare de micro-deziluzie: avionul urmează să se prăbuşească, liftul urmează să se oprească ȋntre etaje, etc. cei aflaţi ȋn strȃnsoarea atacului de panică cred că de ceea ce se tem va apărea sau mai degrabă ca are deja loc.
Creat ȋn imaginaţie, dar de asemenea, trăit concret de către pacient ,atacul de panică odată apărut se stabileşte ca un eveniment traumatic. Este precum acele victime ale traumatismelor serioase. De exemplu, victimele unui accident de tren sunt copleşite de anxietate chiar dacă văd la televizor un tren aflat ȋn mişcare. Pacienţii cu atacuri de panică dezvoltă anxietate oricȃnd se apropie de un obiect asociat cu panica. Un exemplu comun este acela al pacientului care aude din ȋntȃmplare despre o boală serioasa şi care, prin identificare cu persoana care suferă boala respectivă, dezvoltă un atac de panică ce repetă eveniementul traumatic.
O caracteristică specifică a atacului de panică este eşecul ȋn funcţionarea mentală care ar trebui să conţina anxietatea.
Acestă drama subiectivă traită pe parcursul unei crize este echivalentă spaimei fără nume că lucrurile stau aşa pentru că mintea, incapabilă să conţină teama, o revarsă ȋn corp. Ȋn măsura ȋn care mintea poate conţine anxietatea, asta poate fi recunoscută şi tratată pentru ceea ce este. Cineva poate spune: “mă simt anxios sau simt o angoasă pentru acest motiv sau pentru un altul”. Cȃnd mintea eşuează ȋn a efectua această sarcină, anxietatea se revarsă ȋn corp şi se transformă ȋn panică. Şi atunci, persoana se poate gȃndi: “Nu, nu sunt anxios, ci urmează să mor”. Cu alte cuvinte, ceea ce putem observa aici este aceeasi constelaţie care aparţine experienţei terorii pe parcursul morţii reale.
Pentru a ieşi din atacul de panică, persoana are nevoie de un interlocutor care să funcţioneze ca şi conţinător al anxietăţii – aţi observat că ȋntotdeauna exista cineva pe care persoana cu atac de panică sună, sau ȋl/o cheamă ȋn ajutor (de multe ori, cȃnd lucrul acesta se ȋntȃmplă ȋn cuplu, atacul de panică se manifestă şi ca expresie a unei probleme/dificultăţi cu care cuplul se confruntă. Teama cere o reacţie promptă de la o persoană care ascultă cu calm. Cȃnd pacientul se teme ca atacul de panică se apropie, el devine precum copilul mic care se uită la chipul mamei ȋn speranţa de a obţine informaţii despre pericole sau ale elemente care perturbă şi care i-au atras atenţia sau ȋi ameninţă corpul. Dacă cel care ascultă este detaşat şi iritat sau banalizează catastrofa, teama va creşte pȃnă ȋn punctul ȋn care devine o teamă fără nume. Chiar şi cea mai uşoară rezonanţă emoţională, anxietate şi ȋndoială poate suna suspect şi o confirmare a naturii potenţial somatice a problemei, făcȃnd axietatea pacientului o experienţă şi mai concretă.
De aceea, recomandarea psihologilor este ca persoana să ȋnceapă să exerseze să nu mai sune pe cei apropiaţi atunci cȃnd au un atac de panică. In felul acesta poate opri cercul vicios al atacului de panică şi ȋşi cresc ȋncrederea.
Freud a vorbit ȋntr-unul dintre articolele sale despre “nevroza actuală” (fobie şi panică) care este legată de probleme fiziopatologice simple. De exemplu, spunea el, de o acumulare de dorinţă sexuală care nu a putut fi descărcată. Ȋn acest fel ȋnţelegea Freud caracterul automat şi condiţionat al anxietăţii de panică. Ȋn cazul genezei acestora, Freud susţinea că atacurile de panică apar la cei care se abţin de la relaţii sexuale normale.
Un alt punct de vedere spune că predispoziţia constintuţională la anxietate este ȋnţeleasă ȋn temerni de relaţii eşuate, distorsionate sau lipsă. Acest punct de vedere este apropiat de ceea ce Freud numea barieră proetctivă şi sugera prin asta că mintea este conţinută intr-un fel de piele care ar proteja mintea de stimulări excesive, dar care poate fi străpunsă şi ruptă. Pentru bebeluşi, funcţia de bărieră protectivă sau filtru este purtată de mama ȋn masura ȋn care ea are o capacitate naturală de a evalua ce poate tolera copilul ei la un anumit moment dat.
De exemplu, pentru psihanalistul D. Winnicott, teama derivă de la un răpsuns care a lipsit din partea persoaneor care se presupune că trebuiau să primească şi să vindece anxietatea copilului. Teama de moarte reprezintă o formă primitivă şi naturală de comunicare ce este proiectată ȋn mama, astfel ȋncȃt ea poate să o primească şi mai tȃrziu să o returneze copilului ȋntr-o formă suportabilă – adică să prelucreze ȋn mintea ei aceată teama şi să o ȋnapoieze copilului ȋntrr-o formă suportabilă. Dacă mama eşuează ȋn această muncă a transformării, anxietatea devine o teamă fără nume. Conform acestei perspective, depăşirea anxietăţii primitive de moarte depinde de capacitatea mamei de a o ȋnţelege şi de a o returna copilului ei. Şi ȋn termeni de legături de ataşament timpuriu ȋn cazul anxietăţilor care luaseră sensuri catastrofice pentru aceia care ca bebeluşi nu s-au bucurat de o oglindire maternală adecvată, ca rezultat, ei nu sunt echipaţi cu o barieră simbolică capabilă de conţinere a stărilor fiziologice aflată ȋn dezechilibru. Strategia lor de reglare afectivă insuficientă pare să fie legată de prezenţa internă inadecvată a unei minţi materne care poate fi conşitienţă de stările fizice ale copilului şi ar putea să o detaşeze prin a o reprezenta ca tolerabilă, făcȃnd astfel posibilă mentalizarea ei.
Adesea, atcurile de panică apar pe parcursul crizei de identitate, ȋn timpuri de schimbări majore ȋn viaţă (intrarea ȋn perioada de adult, criza vȃrstei de mijloc) sau ca reacţii psihosomatice faţă de separare; ȋn orice caz, indică ȋntotdeauna un eşec ȋn sturctura funcţionării sinelui.
Psihoterapia presupune a-l ajuta pe pacient să-şi dezvolte propria individualitate, capacitatea de formula gȃnduri şi opinii autonome.
Este important ca ȋn fiecare şedinţă să se lucreze asupra atacului de panică, concentrȃndu-se pe modul ȋn care se manifestă şi prin a descrie senzaţiile, percepţiile sau gȃndurile care ȋl preced sau ȋl acompaniază. Este posibil ȋn acest fel ca persoana să ȋnceapă să recunoască cum sunt formate simptomele, sub ce circumstanţe sunt mai predispuse a se manifesta şi ce rol poate juca imaginaţia catastrofică. Astfel, pacientul are şansa retrăirii evenimentului traumatic care poate fi apoi analizat, ȋmpărtaşit cu analistul şi trăit ȋntr -o secvenţă care poate fi concepută. Acest tip de muncă anlitică permite pacientului să recunoască propria contribuţie la atacul de panică şi are beneficiul de a elibera spaţiu nou şi energie ȋn dezvoltarea procesului analitic.