Cercetările arată că nu suntem cel mai mȃndru popor, că ne aflăm pe locuri codaşe cȃnd vine vorba despre autoiubire şi stimă de sine şi că, pentru asta, implicăm numeroase mecanisme de apărare ceea se traduce ȋntr-o populaţie cu sănătate mintală iluzorie cu stimă de sine scăzută şi sentimente de inferioritate sau complexe de superoaritate şi ȋn foarte mici proporţii stimă de sine sănătoasă.
Motivele pentru care lucrurile stau aşa sunt complexe şi se ȋmpletesc, fiind favorizate de factori care ţin de intersecţia dintre istorie, geografie şi individ. Cioran spunea ca există culturi mari şi culturi mici, că Romȃnia este o cultură mică şi că acest lucru nu derivă din istorie, ci că psihicul romȃnesc este defect şi că din acest defect derivă defectele lui.
Una dintre preocupările psihologilor se referă la factorii care ţin de individ şi de contextul ȋn care el s-a dezvoltat şi de influenţele acestui context asupra dezvoltării psihicului său.
Persoanele cu o stimă de sine scăzută au un nivel de sentiment al sinelui nesatisfăcător şi instabil. Ele nu se evaluează pe sine pozitiv şi simt că nu merită nimic, se simt fără putere, umiliţi şi nefericiţi cea mai mare parte din timp. Ei simt că trebuie mereu să le faca pe plac celorlaţi, au nevoie constantă de aprobare şi validare şi, de asemenea, ȋncearcă să arate că ei sunt mai buni sau mai importanţi decȃt ceilalţi. Disconfortul psihologic din viaţa reală ȋi fac să fantasmeze că sunt importanţi, de succes şi puternici. Dar aceste fantasme se dovedesc a nu fi suficiente pentru a le linişti anxietatea şi lipsa satsifacţiilor cu rolul pe care ȋl au ȋn lumea reală.
Este comun faptul că ei cred că merită atenţia , admiraţia sau iubirea celorlalţi şi, de asemenea, că sunt speciali ȋn această lume. Ei sunt capabili să se idealizeze şi să sugereze că ceilalţi nu au nicio valoare sau nicio importanţă. Ei tind să ceară să fie priviţi de către ceilalţi ca fiind asertivi şi persoane de ȋncredere. Dacă aceste persoane reuşesc ȋntr-un domeniu sau fac ceva cu success, ei tind să supraestimeze acest succes şi să sublinieze abilităţile şi talentele lor. Dar dacă eşuează să performeze, ei nu vor accepta responsabilitatea pentru eşecul lor, ci vor ȋncerca să ȋl atribuie greşelilor altor persoane sau circumstanţe.
Persoanele cu stimă de sine scăzută ȋşi doresc, de asemenea, să ştie dacă ȋnfăţişarea lor este adecvată şi dacă arată sau se comportă adecvat. Astfel că, pot să petreacă mult timp ȋn faţa oglinzii, privindu-se cum se comportă, cum merg, cum vorbesc, etc. Cu alte cuvinte, ei ȋncercă să dovedească că nu sunt mai răi decȃt ceilalţi şi să menţină o părere bună despre ei. Preferă compania persoanelor care ȋi admiră şi care le oferă suport, ȋn locul celor care ȋi pot critica şi ȋi pot ridiculiza. Ei reacţionează la orice critică devenind ostili şi ruşinaţi sau simţindu-se umiliţi.
Stima de sine sănătoasă este acea stare de bine, de perfecţiune psihică, fizică şi estetică. Este vorba despre integritatea funcţiilor Eului, despre performanţe şi despre măsura ȋn care o persoana poate găsi o varietate de soulţii externe şi interne de a face faţă problemelor.
De ce unele persoane au o stimă de sine scăzută şi alţii nu? De ce unii se adaptează mai bine, ȋn timp ce altii nu?
Există un punct 0 ȋn dezvoltarea noastră, o stare de perfecţiune sau de narcisism primar. Este o stare de echilibru pe care copilul ȋncearcă să o salveze ȋn două moduri, care se regăsesc şi mai tȃrziu ȋn viaţa de adult. El poate spune ““Sunt bun, dar orice altceva din exterior e rău. Sunt minunat, dar este ceva foarte rău ȋn afară care nu-mi apartine.” Şi atunci, perfecţiunea este menţinută prin extinderea ȋn ceilalţi, prin faptul că ceilalţi confirmă cȃt de minunaţi suntem. Fie, cea de-a doua modalitate, care este opusul celei de mai sus ȋn care copilul spune “ Nu sunt nimic, dar cel puţin există ceva minunat şi perfect ȋn afara mea care poartă ceea ce iniţial am trait. Tot ce pot să fac este să mă ataşez lui, chiar dacă sunt nimic şi apoi voi deveni la fel de minunat ca el”.
Ceea ce este cel mai important ȋn menţinerea acestei stări de echilibru este interacţiunea mama – copil ȋn primii ani de viaţă. Există, totodată, un exhibiţionism al bebeluşului ȋn primii ani de viaţă. Gȃnguritul, mişcarea capului şi toate manifestările dezvoltării acestuia sunt şi o modalitate de exprimare, care cere un răspuns empatic din partea mediului maternal. Zȃmbetul mamei, tonul vocii, sclipirea din ochii acesteia confirmă Sinele bebeluşului, care se dezvoltă şi se ȋntăreşte, devenind mai ferm şi mai coeziv pe măsura ce mama se află ȋntr-un acordaj empatic cu copilul ei.
Pe masură ce bebelusul creşte, apar tot mai mai multe nevoi ȋn funcţie de etapa de dezvoltare ȋn care se află. Atunci, mama trebuie să renunţe la anumite tipuri de răspuns şi să se adapateze ȋn funcţie de noile cerinţe. Un copil de un an şi jumătate are alte nevoi decȃt cele pe care le avea la doar cȃteva luni, iar dacă mama nu se adaptează acestor nevoi şi continuă să răspundă ȋn aceeaşi manieră ȋn care o făcea ȋntr-o fază de dezvoltare anterioară, riscă să impiedice dezvoltarea copilului. La fel şi dacă introduce prea devreme anumite moduri de ȋngrijire care ȋnca nu se potrivesc nevoilor copilului, daca acesta este prea mic pentru a le face faţă. Ȋn acest caz, copilul trăieşte o pierdere. Dacă mama se retrage brusc, asta reprezintă, de asemenea, o piedică ȋn dezvoltarea sa şi se poate vorbi despre o pierdere, despre traumă. Pierderea poate ȋnsemna atȃt retragerea bruscă a mamei din relaţia emoţională cu copilul, cȃt şi plecarea ei fizică, sau deces, dar cea mai importantă este pierderea cauzată de indisponibilitatea emoţională a mamei, care o poate determina pe aceasta să fie prea absorbită de propriile stări şi să nu aibă suficiente resurse să răspundă intr-o manieră empatică.
Ȋntre vȃrsta de 3 şi 6 ani, noi traversăm o altă etapă importantă. Psihanaliza vorbeşte despre perioada oedipiană cȃnd copilul devine atras de părintele de sex opus, iar pe el de acelaşi sex ȋncepe să-l privească ca fiindu-i rival. Este o etapă cu noi provorcări ȋn dezvoltare cănd copilul devine mai conştient de mediu şi trăieşte noi moduri de a experimenta lumea şi pe cei din jur. Dacă ȋn etapele anterioare nu a beneficiat de răspunsuri suficient de empatice, Sinele lui nu este suficient de ferm pentru a face faţă acestor noi provocări.
Dată fiind aceatsa atracţie pe care copilul ȋncepe să o simtă faţă de părintele de sex opus şi care pune bazele sexualiăţii de mai tȃrziu, părinţii de acelaşi sex trebuie să ȋnţeleagă ca au devenit ţinta dorinţelor libidinale şi să răspundă ȋntr-o manieră contraagresiv inhibată la ostilitatea copilului şi să reacţioneze cu bucurie şi mȃndrie la achitiziţiile dezvoltării copilului, vigorii şi asertivităţii lui.
De exemplu, dacă baieţelul simte că tatal lui ȋl priveşte cu mȃndrie ca pe cineva foarte similar ȋn caracter tatălui şi ii permite să fuzioneze cu el şi cu măreţia lui ca adult, atunci această fază va fi un pas decisiv ȋn consolidarea Sinelui şi paternului ferm al Sinelui – incluzȃnd masculinitatea integrată.
Toate aceste răspusuri consolidează sau nu Sinele. Atunci caȃd aceste răspusuri eşuează ȋntr-o măsura foarte mare, Sinele copilului nu va fi coeziv, iar stima de sine nu va fi una puternică. Mai mult, copilul nu va reuşi să integreze funcţiile de calmare şi liniştire, iar ca adult, persoana nu va putea să gestioneze stările de anxietate şi va căuta veşnic pe cineva (un partener de viaţă) mai puternic de care se va agăţa pentru a-i furniza această linişte. Aceste persoane se vor ataşa la nesfȃrşit de figuri idealizate pentru a umple ceea ce nu au şi anume o capacitate internă de a hrăni stima de sine.
De aceea, pentru ca un adult să beneficieze de o stimă de sine puternică este necesar ca părinţii să fi răspuns ȋntr-un mod empatic şi să eşueze doar ȋntr-o măsură optimă, adică nici să gratifice exagerat de mult nevoile copilului, nici să le frustreze pe o perioadă lungă de timp.
Pȃrintele optim, care eşuează optim, este acela care, ȋn ciuda stimulării şi competiţiei cu generaţia ȋn creştere, este ȋn contact suficient cu pulsul vieţii, se acceptă ȋn mod suficient ca participant tranzitoriu ȋn curentul continuu al vieţii şi este capabil să trăiască creşterea generaţiei următoare cu bucurie neforţat nedefensivă.
Trebuie retinut că această perspectivă a dezvoltării Sinelui nu face părintele vinovat pentru că, important nu este ce face părintele, ci cum este părintele. Măsura ȋn care Sinele părinţilor este ferm, coeziv şi netulburat le permite acestora să se acordeze cu nevoile copilului, să răspundă ȋntr-o manieră empatică şi adecvată cerinţelor dezvoltării copilului.
Prin efortul colaborativ dintre psihoterapeut şi pacient se formează cadrul şi atmosfera necesare reluării dezvoltării Sinleui din punctul ȋn care a fost aceasta oprită. Acest cadru şi acea atmosferă care se dezvoltă ȋntre psihoterapeut şi pacient crează o bază sigură ȋntr-o lume adesea ȋnspăimȃntătoare ȋn care pacientul poate creşte. Psihanalistul care tratează pe cineva care suferă de dificultăţi ȋn stima de sine este capabil să creeze un mediu de conţinere profund ȋn care pacientul să se poata simţi ȋn siguranţă pentru a aborda rănile dureroase şi pentru a ȋncepe procesul de a le vindeca.
Cum se ȋmbunătăţeşte stima de sine şi cum ajută psihoterapia psihanalitică?
Cȃnd pacientul vine la psihoterapie, el are o parte sănătoasă care solicită ajutor şi care poate să facă o alinţă cu psihoterapeutul ȋn vederea reluării creşterii. Prin intermediul mecanismelor inconştiente de transfer, care poate fi definit prin acele sentimente pe care pacientul le dezvoltă faţă de psihoterapeut, acesta solictă ȋn terapeut acele funcţii care pacientului i-au lipsit ȋn copilărie ȋn relaţia cu părinţii. El ȋl pune, aşadar, pe psihoterapeut ȋn rolul de furnizor al acestor funcţii.
Ȋmpreună cu analistul, pacientul ajunge la rădăcină, la cauzele stimei de sine scăzute şi astfel conştientizează pattern-urile, modelele pe care le repetă ȋn modul ȋn care se vede pe sine şi ȋn care ȋi vede pe ceilalţi. Ȋntr-un anumit sens, ȋnvaţă sau reȋnvaţă să se vadă pe sine ȋntr-o manieră realista, ȋntr-o manieră ȋn care ajunge să fie capabil să se iubească pe sine, să se accepte şi să se pună ȋn valoare. Sunt multe persoane care nu se pot exprima pe sine din cazua unei stime de sine foarte scăzute, obişnuiesc, de exemplu, să nu participle la cursuri, să nu spune divesre lucruri din teama de a nu părea proşti. Psihanaliza ȋl ajută pe pacient să afle sursa acestor impresii şi prin intermediul relaţiei terapeutice el capătă treptat ȋncrederea, analistul, ajutȃndu-l să se vadă printr-o nouă lentilă.
Astfel, prin psihoterapie se obţine:
- Creşterea insight-ului relaţional ce hrăneşte noi moduri de relaţionare;
- Creştrea ȋncrederii ȋn ceilalţi; dezvoltarea unei ȋncrederi ȋn sine solidă care permite a fi mai puţin guvernaţi de temeri şi ruşine ceea ce ȋi face să fie mai deschişi şi mai receptivi faţă de ceilalţi şi de a le reda bucuria de a-i avea pe ceialţi ȋn viaţa lor;
- Ȋmbunătăţirea abilităţii de a gestiona dificultăţile şi conflictele ȋn relaţiile cu cei apropiaţi;
- Creşte abilitatea de a pune limite şi de a asuma responsabilităţi. Persoanele cȃştigă curaj ȋn a-şi recunoaşte propriile puteri şi capacitatea de a avea grijă de ei ȋnşişi.
- Creşte capacitatea pentru intimitate şi relaţii mai autentice şi pentru relaţii cu sens. Pot să ȋşi exprime iubirea şi vulnerabilitatea şi pot avea relaţii bazate pe intimitate şi reciprocitate.
- Cȃstigă un Sine stabil şi creşte independenţă ȋn relaţii – un sentiment mai bun al propriei identităţi şi independenţe care ȋncurajează noi moduri de a fi cu ceilalţi;
- Ȋmbunătăţeste abilitatea de a exprima propriile sentimente şi dorinţe ȋn relaţiile cu ceilalţi;
- Caştigărea unor perspective noi şi unor nuanţe noi mai mature ȋn ȋnţelegerea vieţii, ȋntr-o manieră realistă.
- Ȋmbunătăţirea capacităţii de a performa;
- Dezvoltarea unor modalităţi mai flexibile şi mai realiste de a face faţă lumii.